Wednesday, 19 July 2017

Exhibition review: Georgia O’Keeffe Tate Modern (6 Jul – 30 Oct 2016), curated by Tanja Narson

Text by Mihaela Varzari
Published with Revista ARTA, issue 26-26, 2017


The retrospective exhibition Mountains, skulls and flowers at Tate Modern puts into perspective the work and life of Georgia O’Keeffe (1887-1986). Known as a pioneer of American early modernism, she was also the only female artist close to avant-garde circles in New York exhibiting during the 1910’s at 291 Gallery run by the renowned photographer Alfred Stieglitz, her future husband. She was quick to reject her training in academic styles derived from European models, developing instead a body of work marked by internal necessities and personal sensations, which became central to inventing her own idiosyncratic language.

   The single flower paintings she made from 1920s until the 1950s, monochrome and coloured which became synonymous with her name, maximize the soft contours and intricacies of cala lilies and oriental poppies, rescuing them from their “destiny” of pure decorations or nature morte. The generalized interpretation is that her flowers open up like a vulva, therefore her femalehood is at stake, caused O’Keeffe much anguish and disregarded such analysis as purely ideological. So vehement was her reaction against Freudian interpretations, that in the hope of distancing herself from such readings she incorporated realism within her semi-abstraction style. Nevertheless, her legacy is strongly associated with feminist American art, and not only, adding a major, much needed brick to the history of women’s contributions to visual culture. But since no work of art is reducible to a single “true’ meaning, or can be ahistorical, the sensual nature of her work could be associated with her early interest in synaestesia, the theory predicated on the influence of a sense over another sense. Her early abstractions like Grey Lines with Black, Blue and Yellow (1923) are predicated on her desire to paint music. Russian abstract artist Wassily Kandinsky (1866–1944) was perhaps the first to have used the same discovery for visualizing music in his series of paintings, titled Compositions (1913).

Black, Blue and Yellow (1923), © George O’Keeffe Museum / Artists Rights Society (ARS), New York

    O’Keeffe is primarily a landscape painter and the locations she found herself in hugely influenced the subject matter. From the exhibition leaflet, we find out that while in New York and living on the 30th floor, she turned her attention to skyscrapers and fully embraced the city with its dynamic energy and high hopes for the future. While still maintaining a realistic style, the skyscrapers in her representations are somehow scaled down, their majesty is absent and they don’t intimidate anymore. In 1929 she left New York because of the crash in order to take up residency in the rural area of New Mexico, where she would return for long stays until eventually taking up permanent residence.

   The exhibition follows a museum type of curating, specific not only to Tate, when mounting on solo retrospective, which contextualises her time spent away from the city, through rich biographical material as in photographs, letters and memorabilia. It was there, in the dry desert where she started first collecting and then painting animal skulls and bones against the backdrop of pastel coloured landscapes, at a time when writers and painters were searching for a specifically American iconography. The last rooms at Tate are dedicated to showing archive material like studio photographs and drawings, and also her increasing interest in depicting both pre-colonial gods, like Kachica (1934). Whether maximizing flowers or scaling down skyscrapers, what becomes apparent is we how O’Keeffe’s framing devises are always in flux, allowing her work to register immediate and highly visceral responses to the diverse environments she inhabited.

 ***


Expoziția retrospectivă Munți, cranii și flori găzduită de Tate Modern, pune în perspectivă creația artistică și viața Georgiei O’Keeffe (1887 - 1986). Canonizată deja pionieră a Modernismului Timpuriu american, a fost și singura femeie membră a avant-garde-ei din New York, ce expunea în anii 1910 la galleria 291, sub tutela renumitul fotograf, Alfred Stieglitz, viitorul ei soț. A respins educatia academicistă primită, bazată pe emulația stilurilor europene, și în schimb a insistat pe o creație marcată de necesități interioare și senzații personale, devenite esențiale dezvoltării limbajului ei idiosincratic.


Reprezentările calelor sau macilor orientali, monochrome sau în culori, executate între 1920 și 1950, devenite sinonime cu numele ei, augumentează contururile delicate și complexe, salvîndu-le astfel de la ‘destinul’ lor de decorațiuni sau nature morte. Florile lui O’Keeffe ei se deschid precum o vulvă, este interpretarea cea mai răspîndită, și care aduce în prim plan feminitatea ca și construcție socială. O’Keeffe a avut însă o reacție adversă și pe parcursul carierei a încercat să se distanțeze de analize asemanatoare, considerate pur ideologice. Atît de vehementă a fost reacția ei împotriva interpretarilor Freud-iene, încît a incorporat realismul în experimentele ei cu stilul abstract. Cu toate astea, moștenirea ei este puternic asociată cu arta feministă americană dar nu numai, adăugînd astfel înca o cărămidă mult așteptată la clădirea istoriei culturii vizuale indatorată contribuțiilor din partea artistelor. Din moment ce nicio operă artistică nu poate fi redusă la o singură interpretare, natura senzuală adeseori prezentă, a fost asociată cu interesul ei în synaesthesia, teorie bazată pe influența unui simț asupra altuia. Linii gri cu negru, albastru și galben (1923) reprezintă sunetul în pictură. Artistul rus Wassily Kandinsky (1866-1944) a fost încă de la început interesat de aceeași descoperire, interpretată în seria lui de pictură Compoziții (1913).  

O’Keeffe e în primul rînd o peisajistă iar locațiile în care s-a aflat au exercitat o enormă influență. Din broșura expoziției aflăm că în timpul șederii la New York, în timp ce locuia la etajul 30, atenția i-a fost captivată de zgîrîie nori iar energia dinamica a orașului cu speranțe pentru viitor au fost îmbrățișate pe delin. Chiar dacă și-a păstrat stilul realist, zgîrîie norii din reprezentariile ei sînt cumva reduși de la înălțimile lor terifiante, astfel încît maiestatea lor e absentă. În 1929 a părăsit New York-ul ca urmare a crizei economice pentru a locui în partea rurală din New Mexico, o zonă uscată a Statelor Unite ale Americii, unde se va întoarce pentru șederi lungi pîna la stabilirea rezidenței permanente.

Expoziția urmărește un parcurs curatorial impus de instituții precum Tate, printr-o contextualizare detaliată a perioadelor petrecute înafara orașului, cu prezentări de  materiale bibliografice bogate, ce cuprind fotografii, scrisori și memorabilia. În deșertul uscat, a început să colecționeze cranii și oase de animale, devenite ulterior reprezentări în numeroase peisaje, într-un moment cînd scriitorii și pictorii erau în căutarea unei iconografii americane specifice. Ultimele camere expoziționale sînt dedicate materialelor arhivale precum fotografii și desene dar aflăm și de atracția ei către reprezentări de zeități pre-coloniale, precum în Kachica (1934), posibil un răspuns la istoria Americii, marcată de colonialism extrem de brutal și sîngeros, rezultat în decimarea triburilor indigene. Fie atrasă de augumentarea florilor ori diminuarea zgîrîie norilor, se evidențiază perspectivele ei de percepție mereu fluctuante, ce-i permit să genereze răspunsuri viscerale la diversele habitaturi pe care le-a ocupat.
 

Sunday, 14 August 2016

Exhibition Review: Poetics of change, Museum der Moderne, Monchsberg, Salzburg (April – Oct 2016), curated by Sabine Breitwieser and Antonia Lotz



Text by Mihaela Varzari

Published with Revista ARTA, issue 22-23, 2016
............................
Thirty artists whose works belong to the collections of both Museum der Moderne and the Generali Foundation review the social changing in our recent times and its responses. Poetics of change starts from the premise that poetics respond to conceptual art’s lack of aesthetic qualities.
            A series of 22 photomontages titled Elke Krystufek reads Otto Weininger (1993), hang from the ceiling, allowing for the works to be viewed on both sides while only one work is mounted on the opposite wall. Sex with cartoon characters never seemed more fun than in this piece, where the Pink Panther touches the naked female body of a cut-out image from a porn magazine. Almost all works incorporate depictions of women from porn magazines and superimposed text extracts by not so popular with gender politics, the Austrian philosopher Otto Weininger. Krystufek’s take on gender and sexuality within the Austrian context, introduces female characters, worthy of Russ Meyer’s oversexed power girls. If innocence is there to be lost and never regained, why not take control of our own female representations?  


Hans Hollein, 1969 Mobile Buro. Courtesy of Museum der Moderne Salzburg
            Austrian artist Arnulf Rainer’s Face Grimaces (1969–1970), a series of 12 black-and-white photographs of himself pulling faces, bear the stamp of the Situationists’ Aktions. Had they been made now, they could have added to different ways of avoiding face recognition on and offline within the current era ridden with surveillance. Like in Krystufek’s montages, the installation of Face Grimaces allows for one work to stand out, a photograph painted over with heavy black paint strokes. On both instances the choice of setting apart two works grant them status of singularity and insularity; or perhaps they become written announcements, posters like for the respective series.
             Portfolio of Doggedness (1968) stays within the realm of direct art and it documents VALIE EXPORT barely containing her laughter taking Peter Weibel for a walk on a leash through the streets of Vienna. Mobile office (1969) is an inflatable, transparent little tower to fit one person, a type writer, a phone and an agenda. It becomes an anticipation of our current lifestyle where administration tasks confuse leisure and work time. The Viennese architect/artist Hans Hollein’s intention was to offer a quite humorous alternative to architecture’s obsession with building houses for sale. Another temporary construction of similar size but in a see-through red tent decorated with tiny, hand knitted boots, which gives it an Oriental twist. It houses a small figurine featuring pre-historic motifs drawn on the base supporting two tiny tiger-like animals in motion. Brazilian Henna Night (2014) is only one of the four works the Turkish artist Nilbar Güreș features in the show. The Red Tent (1997) is also a novel by Anita Diamant, set in during the First Testament time. The red tent is a place occupied only by women while menstruating or giving birth, a place of comfort and mutual understanding, similarly to today’s Damascus, which is mainly inhabited by women since men enrolled in the army or became refugees. 
 
Hans Haacke, Visitors' Profile, 1971. Courtesy of Museum der Moderne Salzburg



   As opposed to the American conceptual artists interested in the dematerialization of art as a critique of the market, it appears that humor allowed the Actionists to dismantle formalism in quite different ways. The more clinical and cold conceptual art the show claims to challenge is represented by the German-born, US-based artist Hans Haacke (1936) who re-enacts a much older work, which introduced statistics into the arts for perhaps the first time. The visitors are asked to fill in a questionnaire related to ethics within art and education institutions. The responses are pinned up on the wall, facing the sculpture Ice Table (1967). At first, this approx one square meter of white-ish masse sitting on a metal pedestal indicates a whole range of possible materials from marble to plastic or salt. Upon closer inspection it proves to be ice and the metal pedestal is a fridge, which keeps this oversized ice cube alive. Haacke’s sculpture is analogous to the power structure maintaining the existing institutions whereas the ice stays cool as long as the power structure is preserved.
       For better or worse, the change in Europe is in the air and circling around such redundant discussions like analysis versus beauty or thought versus desire seems increasingly alienating. In addition, humor surfaces as an unintended thread, which pushes the Austrian artists associated with Actionists into a different direction, freeing it from the so-called rational aesthetics, announced by the curatorial team.

Thursday, 4 August 2016

Eseu: Cădere, meșteșugul și conceptualismul



Text de Mihaela Varzari
Publicat de Revista ARTA, nr 20-21, 2016


Orice discuție despre arta conceptuală din România se izbește de “înainte” și “după” ‘89 sau de ce nu, de continuarea stării de criză începută cu mult înainte  și devenită permanentă. Schimbarea de la economia de stat la piața liberă marchează și trecerea de la artă conceptuală făcută în apartament, la cea expusă în galerii, ce semnalează în același timp și timida proliferare a unei piețe artistice. A mai însemnat și accentuarea unui proces, numit de Dan Perjovschi, auto-amnezie sau auto-colonizare, ce a culminat pe plan istoric cu aderarea României la Comunitatea Europeană ca stat membru cu drepturi depline, într-o manieră în care negocierile au fost inexistente iar compromisul nu a fost asumat de către noul stat membru. 
.................
   Andrei Cădere s-a aflat într-o situație asemănătoare, cea de rudă îndepărtată și sîcîitoare dar cu aspirații uriașe de a aparține lumii artistice contemporane de atunci, cînd a părăsit România în ‘72 și s-a stabilit la Paris. Seria bare rotunde de lemn, realizate de Cădere între sosirea lui și ’78, anul morții sale, sînt bazate pe un algoritm matematic ce include o eroare și care determină ordonarea segmentelor colorate. Această eroare nu a fost niciodată mistificată de Cădere, care a susținut tot timpul că indică poziția lui anarhică, de rebel ce luptă din interiorul sistemului. Interesat, la fel ca și Daniel Buren, în deconstruirea picturii, barele rotunde de lemn au fost descrise chiar de Cădere ca “pictură fără început și fără sfîrșit.” Plimbările sau promenadele lui prin Paris cu bara rotundă de lemn pe umăr, erau considerate înca de atunci acte performative. La fel sînt și aparițiile lui ostentative sau mai bine spus intervențiile neoficiale la vernisajele galeriilor de arta din Europa vestică, unde nu era întotdeauna bine venit din moment ce obiectul lui interacționa cu lucrările deja expuse. Bara de lemn rotundă era manifestul lui cu care forma one man museum, cu care a operat timp de 6 ani la Paris dar și singura lucrare produsă pe care și-a asumat-o, și pentru care a emis certificat de autenticitate.
   Cădere a înțeles lumea artei de atunci suficient de bine pentru a decide să se “furișeze” prin ușa din față, și să exerseze gimnastica mintală specifică unui agent dublu. Cădere era marginalul generației asociată cu Hans Haacke, Michael Asher sau Marcel Broodthaers, care a înțeles că a lăsa lucrurile să vorbeasca de la sine înseamna, întotdeauna, a lăsa formațiunea hegemonială să-și spună cuvîntul. Acestă generație, se știe, a devenit extrem de importantă și a fost asociată cu prima etapă a criticii instituționale din care, istoria artei a ales să nu-l includă pe Cădere. Atitudinea lui critică s-a reflectat în munca lui nu doar în raportul cu lumea artei dar chiar cu generația din care făcea parte la acel moment, reflectată printr-o respingere imediată a esteticii practicii artei conceptuale din SUA.
   Profund conștient de diferența lui constitutivă, Cădere a decis să-și joace ultima carte și să introducă, în mod inopinat în sistemul galeriilor relevante ale vremii, arta meșteșugului, considerată de conceptualiști ca fiind pur decorativă și artizanală. Se poate spune chiar că acest gest este similar cu cel al artei practicate de artistele feministe ale vremii, care foloseau materiale sau spații domestice pentru a critica societatea patriarhală dominantă și sistemul artei opresiv care expunea puține femei. Acest detaliu de a include meșteșugul, absolut necesar fabricării barelor, devine important in discuția despre îmbrățișarea în mod necritic a valorilor occidentale de către România. 

Barre de rond bois, Andre Cadere, 1973, courtesy Modern Art Oxford

   Prin practica sa, Cădere “a forțat” lumea artei de atunci sa-i accepte alteritatea, dezvăluind astfel contradicțiile și elementele absurde chiar ale sistemului artistic
alternativ. Discuția incepută de Cădere este încă vie. Numele barei, Barres de rond bois, bare rotunde de lem nu reprezinta altceva decit calitatile fizice ale obiectului în sine, fără nici un fel de trimitere poetică, de parcă obiectivul artistului ar fi fost să reducă actul creator la cît mai puțin posibil. Acest puțin însă înseamnă transparență, re-orientarea atenției de la obiect către context, unde potențialitatea lucrării de artă este în relație directă cu poziția discursivă pe care o impune. Auto-amnezia României actuale, devine la Cădere o auto-exotizare, exploatată însă în mod asumat prin performativitatea actului ei. Folosirea meșteșugului devine un act subversiv și indică o raportare critică și personală la canonul vestic al sistemului de artă.
   În România arta conceptuală co-există cu practici artistice bazate pe cercetare artistică sau discursivitate, cE favorizează procesul și nu ideea dar care ramîn tributare dematerializării, ce a permis dezvoltarea lor. Spre deosebire de alte influențe vestice ca minimalismul sau expresionismul abstract ale caror urme s-au făcut atît de vizibile, arta conceptuală prin atenția acordată contextului social și prin critica instituțională pe care a și inițiat-o, a putut fi adoptată de zone geografice diferite în moduri ideosincratice. Referindu-se la spațiul SUA, Lucy Lippard vorbește despre un eşec al artei conceptuale, care în ciuda caracterul ei politic, de refuz al comodificării artei a fost incorporată în circuitul de piața al artei, imediat după ce a fost considerată un succes. În România de după ’89, arta conceptuală a fost primită ca singura forma artistică eliberatoare, asociată cu noul, într-o perioadă în care ideologia de stînga era prost înțeleasă în țările ex-comuniste, adică nu exista încă.
   Per total, armonizată sau nu la mișcările sociale sau feminism, arta conceptuală a supraviețuit și cred că în viitor poate exista la fel de mult ca și pictura, atîta timp cît va trece printr-un constant proces de re-evaluare. Fără a folosi cuvinte goale și bombastice ca neo-avangarda românescă, discuția despre arta conceptuală românească cred că are de-a face cu acel tertip, meșteșugul folosit de Cădere în raportarea lui la canonul vestic.

Friday, 29 July 2016

The Colour of a Trill, Exhibition Review: SAFE SOUNDS II by artist Ziad Antar, (June 20-September 20, 2016), BAR, Beirut, Lebanon




The Colour of a Trill
Text by Mihaela Varzari
published with http://www.beirutartresidency.com/http://www.beirutartresidency.com and 
Revista ARTA, issue 22-23, 2016
Can such an uplifting, timeless experience as listening to a bird trill fall outside our immediate desire to understand and quantify it? When is a bird trill just a bird trill? Never! Unless our existence is taken by surprise and it is being held under a temporary abeyance. Apart from that, the colours of our dreams are mere instances of the social forces which commingle in ways meant to haunt us forever.

 SAFE SOUNDS II by Ziad Antar progressive sound installation, 2016, copy-right Beirut Art Residency

   Ziad Antar has developed his practice out of working from a given situation that he might find himself in, revealing, say, the materiality of that experience. Time is used by Antar almost like in a folk tale, which is told and retold carrying and acquiring, through the passing of time, new shapes and meanings, always on the move, never fixed. A photographic residency in Saudi Arabia becomes years later a public sculpture park in London. The original issues having morphed into something else.
Never frontal, Antar’s approach skews the difficult dichotomy between fiction and reality, driven by the desire not to simply mean. In taking further this problematic, Antar does not make recourse to conventional antagonisms, to merely anti-, but instead questions the basis of categorization itself.
The current project titled Safe Sound II involves transferring into colour the trill of the bulbul a familiar, little bird found in the Middle East, known for its sharp and punctuating trill. To fulfil this project Antar worked with the scientist Yasmina Jraisati and by using a tuner, they translated the birdsong into colours. The result was always the same: black, white and a dark combination between primary colours. Our Western world is still very precious about colours and has even specific emotions attached to them, which inadvertently consolidates categories of positive and optimistic colours versus depressing ones like black, e.g. Is black the colour of death? Only if death is placed in opposition to life, or absence contrasting with presence is seen through the lens of negative and positive.
   
   One solution was found, a spanner in the wheel: let’s disorientate this translation of sounds into colours by applying a mathematical formula taken from the Romanian artist André Cadere, who became known in Paris in mid-1970s for his barres de bois rond. He would carry his barre de bois rond, (a colourful walking stick) with him while attending exhibition openings across the artistic capitals, west of the Iron Curtain. The barre de bois rond, which he was always eager to explain that a mathematical formula was required to generate the blocks of colours that composed it must include an error. The same formula including the inevitable mistake, has been appropriated by Antar for painting the 52 little sticks forming the birdcages for the bulbuls. By doing so it seems that he frees the colours from the burden of specific emotions and vice versa. The same question comes back again: when is colour just colour? Never.

   They say don’t buy a house plant as a gift to someone since it comes with a burden, as to say, you are imposing a responsibility on the receiver. Antar’s project involves receiving such a gift as a visitor, namely a bird in a cage to take home, which can easily be domesticated in the back garden or a nearby tree. The bird will live there for as long it feels like it, in the moment that you thought you had tamed it, it might never come back. The bulbul comes with no insurance. It may play with your sense of possession and entice your expectations at regular hours of the day. 

Tuesday, 10 May 2016

Public presentation by artist Ziad Antar (b.1978, Beirut, Paris), 17 May, 2 – 5 PM, 2016


Public presentation by artist Ziad Antar (b.1978, Beirut, Paris), funded by University of Kent
followed by conversation with Mihaela Varzari (History and Philosophy of Art PhD researcher, University of Kent) and screening of feature film Johnny Got his Gun (1971), written and directed by Dalton Trumbo.

17 May, 2 – 5 PM, 2016
Studio 3 Gallery, School of Arts
Jarman Building, University of Kent
Canterbury CT2 7UG




After Imagines, 2016 by Ziad Antar, courtesy of the artist

  
Ziad Antar (b. 1978) has spent the last 10 years of his professional life as a contemporary artist between Lebanon and France. His recent solo shows include After Images. Stories from the mountains of Asir, Beirut Exhibition Center, Lebanon, 2016 and Derivable Sculptures supported by Selma Feriani Gallery and Amine Rech Gallery in collaboration with Shubbak & Westminster Council, London, UK, 2015.


Mihaela Varzari’s interest in Ziad Antar’s work relates his use of ‘secrecy’ or ‘concealment’ as a theme and as a formal device that he employs in much of his work.  Varzari's research into ‘Narcissism’ (a constituent theme of her PhD)  led her to understand Antar's work as something that paradoxically reveals itself through gestures of concealment, chiming with the ‘inside that is also an outside’ of the mobius strip, a figure that is often evoked to describe the structure of Narcissism in psychoanalysis. The discussion with Ziad will centre on questions relating to ‘secrecy’ and ‘concealment’ as a theme or strategy in his work, from his early short films, such as Tokyo Tonight, 2003, to his photographic or more recent public sculptural works.

The presentation will conclude with a narcissistic gesture on Varzari's part; the screening of the film Johnny Got His Gunan anti war film about a Vietnam veteran suffering from shell-shock, that Varzari watched together with Ziad in Paris in 2008.

The event will continue with drinks at a TBA nearby venue.